După scandalul provocat de demontarea statuii lui Mihai Viteazu din centrul Oradiei, Ilie Bolojan, pare să fi trecut la nivelul următor: înlăturarea discretă, dar sistematică, a identității domnitorilor români din spațiul public. O nouă controversă a izbucnit în nordul țării, unde vizitatorii Cetății Neamț și ai Cetății de Scaun a Sucevei au observat că plăcuțele care indicau numele marilor voievozi moldoveni au fost înlocuite cu unele generice, pe care scrie sec „domn al Moldovei” sau „domn al Țării Românești”.
Explicația oferită de un ghid local a stârnit mai multă revoltă decât claritate: „nu se știe exact cum arătau domnitorii în realitate”. Asta deși istoria artei și arhivele culturale sunt pline de reprezentări grafice, fresce, statui și descrieri făcute la scurt timp după domniile lor. În cazul unor figuri precum Ștefan cel Mare, Alexandru cel Bun sau Petru Rareș, există multiple surse istorice care le atestă portretul și simbolurile asociate.
Trecând dincolo de neglijență, situația pare mai degrabă o formă de „revizionism birocratic”, în care trecutul este diluat metodic sub pretexte administrative. La Cetățile Neamț și Suceava, în loc să educe și să onoreze, noile plăcuțe contribuie la o formă de amnezie culturală. Turistul care vine să vadă istoria Moldovei este întâmpinat cu etichete anonime și cu explicații care par să vină dintr-un manual de neutralizare identitară.
Profesorii de istorie atrag un semnal de alarmă: înlocuirea numelui domnitorilor nu este un simplu detaliu de muzeografie, ci un atac subtil la memoria istorică. „Este absurd să pretinzi că nu știm cine e reprezentat într-o statuie sau o frescă, când avem izvoare clare din epocă. E ca și cum ai spune că nu-l putem identifica pe Mihai Eminescu pentru că nu avem poze color cu el”, a comentat un cadru universitar din Iași.
Cazul seamănă izbitor cu episodul din Oradea, unde Mihai Viteazu a fost dat jos de pe soclu sub pretextul unei „reconfigurări urbanistice”, dar fără ca statuia să mai fie repusă undeva. Acel gest a fost criticat la nivel național, fiind văzut drept o umilire a simbolurilor naționale. Acum, în Moldova, istoria pare că e ștearsă pe tăcute, cu stiloul și cuvintele bine calibrate ale unui aparat birocratic tot mai alunecos.
Mai grav este că instituțiile culturale și autoritățile locale implicate – fie Consiliul Județean, fie direcțiile muzeale – nu oferă nicio reacție oficială clară. Se adoptă tăcerea și ambiguitatea, în speranța că valul de nemulțumire va trece. Dar memoria istorică nu poate fi tratată ca o schemă de rebranding – ea trebuie apărată și transmisă.
Dacă lui Ilie Bolojan i s-a părut incomod Mihai Viteazu la Oradea, iar acum sunt „prea incerte” chipurile lui Ștefan cel Mare și Petru Rareș, atunci ce urmează? Într-o țară în care liderii moderni își rescriu istoria în funcție de interes sau gusturi personale, memoria colectivă devine vulnerabilă. Iar fără ea, rămânem cu plăcuțe goale și tăceri vinovate.