Astăzi se împlinesc 79 de ani de la unul dintre cele mai controversate evenimente din istoria României, întoarcerea armelor din 23 august 1944. Timp de 40 de ani, până la prăbuşirea regimului comunist, pe 23 august s-a sărbătorit Ziua Naţională a României.
Pe 22 august 1944, ora 22:30, prin Proclamaţia către ţară, regele Mihai anunţa „ieşirea noastră din alianţa cu puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite”. Hotărârea a scurtat cu şase luni cel de-al Doilea Război Mondial.
„Români,
În ceasul cel mai greu al istoriei noastre am socotit, în deplină înţelegere cu poporul meu, că nu este decât o singură cale, pentru salvarea ţării de la o catastrofă totală: ieşirea noastră din alianţa cu puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite. (…)
Români,
Dictatura a luat sfârşit şi cu ea încetează toate asupririle. Noul guvern înseamnă începutul unei ere noi în care drepturile şi libertăţile tuturor cetăţenilor ţării sunt garantate şi vor fi respectate. Alături de armatele Aliate şi cu ajutorul lor, mobilizând toate forţele naţiunii, vom trece hotarele impuse prin dictatul nedrept de la Viena, pentru a elibera pământul Transilvaniei noastre de sub ocupaţia străină”.
Din 2011, ziua de 23 august a fost declarată Ziua Comemorării Victimelor Fascismului şi Comunismului. În Europa, din 2009, data este marcată ca Ziua europenă a comemorării victimelor tuturor regimurilor totalitare şi autoritare.
Prin lovitura de stat de la 23 august, regele Mihai I a decis demiterea şi arestarea lui Ion Antonescu, prim-ministrul României şi conducătorul statului, încetarea alianţei cu Puterile Axei, începerea tratativelor de armistiţiu cu Aliaţii, dar şi colaborarea militară cu Uniunea Sovietică.
Regele Mihai a explicat și cum s-a ajuns la arestarea mareșalului Ion Antonescu:
„Războiul luase o întorsătură extrem de proastă şi noi toţi ceilalţi, aşteptam un ajutor din partea Aliaţilor ca să putem să facem ceva; ei spuneau să ieşim din război. Noi spuneam foarte bine, dar singuri cu nemţii peste tot nu se poate. Aliaţii n-au răspuns deloc. Aşa că ajungem la momentul când ruşii au spart frontul în nordul Basarabiei şi Moldova; nemţii au luat atunci o divizie de blindate şi au dus-o în Polonia. Mai aveam puţin timp şi atunci am hotărât, cu acest grup politic, care era la baza acestor întrevederi, să terminăm cu alianţa cu Germania şi am decis ziua de 26 august. Între timp, am aflat că Antonescu se pregăteşte să plece pe front şi în aceste condiţii scăpam această ocazie, aşa că a trebuit să-l convoc cu trei zile mai devreme, pe 23 august. Când a venit la Palat (Mareşalul-n.n.), am avut o discuţie de o oră şi jumătate, i-am pus în faţă situaţia dezastruoasă în care eram, rugându-l insistent să facă ceva ca să ieşim din război cât mai devreme. A refuzat net. Generalul Sănătescu, care era cu mine, a insistat şi el; n-a vrut să audă. Cerea nişte condiţii care erau imposibile, din păcate, de avut. Voia să avem Basarabia garantată, toate… Ţara era complet ocupată, deci lucruri care în momentul acela erau imposibil de obţinut. N-a rămas altceva de făcut decât să-l îndepărtez ca să putem să facem ce puteam noi face. Şi asta s-a întâmplat: actul de la 23 august”.
Actul de la 23 august a fost numit, pe rând „Insurecţia armată din 23 August 1944”, devenind Ziua Naţională a României din 1948, după abdicarea forțată a Regelui Mihai, până la căderea lui Nicolae Ceauşescu. Acesta transformase numele evenimentului în „Revoluţia de Eliberare Socială şi Naţională, Antifascistă şi Antiimperialistă”, fiind prezentat ca o realizare exclusivă a Partidului Comunist.
Timp de patru decenii și jumătate, pâna în 23 august 1989, Ziua Naţională a României a fost sărbătorită cu mare fast, cu demonstraţii militare şi coloane de oameni ai muncii, tineri, elevi şi copii, cu steaguri roşii ale Partidului Comunist şi tricolore, şi cu portrete enorme ale conducători comunişti care, cu timpul, au rămas doar doi, Nicolae şi Elena Ceauşescu. Tot în ziua de 23 august erau acordate decorații și premii pentru cetățenii care se remarcau în diverse domenii, precum muncă, știință, cultură sau sport.
Pe stadioane erau și alte manifestări omagiale de dimensiuni megalomanice dedicate Partidului Comunist şi conducătorului iubit, la care elevii, artiştii, sportivii sau muncitorii din uzine erau obligaţi să participe, cu entuziasm, în cinstea cuplului dictatorial.
Pe lângă elogii, românii o vedeau ca pe o perioadă de destindere. „Pe drum erau tonete cu mici, eugenii şi Pepsi. După ce s-a terminat totul, am abandonat steagurile şi ne-am dus la tonete. Cu toate acestea, nimeni nu ne-a întrebat a doua zi unde erau steagurile. Exista o dedublare: mă duceam la demonstraţie, dar în momentul în care simţeam că totul s-a terminat voiam să mă bucur de acea zi: 23 august după amiaza însemna tarafuri şi grătaruri. Probabil o imagine idilică pentru mulţi, dar cei care au muncit pe stadioane în perioada comunistă nu vor uita niciodată această sărbătoare”, afirma profesorul de istorie Mihai Manea.
Din 2009, 23 august a fost proclamată ca Ziua europenă a comemorării victimelor tuturor regimurilor totalitare şi autoritare. Din 2011, ziua de 23 august a fost declarată Ziua Comemorării Victimelor Fascismului şi Comunismului.
